Ore

Ia-ţi costumul bej, pune-ţi fularul şi ieşi în răcoarea dimineţii de ianuarie. Ştii că dacă te uiţi în stânga o să vezi întotdeauna cerul. În jos - asfaltul îngheţat al aleii, iar peste tot copacii desfrunziţi. Aceleaşi feţe pe care te bucuri că le vezi, deşi nu le cunoşti. Sunt frumoase în seriozitatea lor abia trezită şi, mai târziu, ziua le va aduce zâmbete şi încruntări, expresii de uşurare şi de concentrare. De undeva tu te vei bucura fără să ştii de mişcarea lor însufleţită. Apoi, după ce s-au întâlnit cu alte feţe, noaptea se vor întoarce la aceeaşi pernă şi acelaşi pat care le va aduce dimineaţa din nou în drumul tău. Şi tot aşa...iar când lucrurile se vor schimba, totuşi vor rămâne la fel.

Luca Brassi sleeps with the fishes...

M-am apucat subit abia de ieri-alaltăieri să caut pe deceu (alte) albume pe care le tânjeam prin a doua jumătate a anilor '90. Şi daţi-mi voie să spun că International Velvet (Catatonia) rrrrrooockzzzzzzzz!!!!

but the trees, those stupid trees, provide the air that we are breathing...

happy happy joy joy happy happy joy joy happy happy joy joy happy happy joy joy...acuuum ştiu cum îşi permit să se plimbe unele personaje în fiecare zi prin cartier, de ani de zile, ca şi când probabil n-ar avea nimic de făcut :)...eh, nu chiar. Misterul rămâne. Dar totuşi. Dacă prinzi momentul şi ai baza (cam de două-trei ori mai mare) poţi să-ţi asiguri fiecare lună.

E fain. Să te uiţi seara cum închid unii, dimineaţa la 8 la cum se termină ziua care va începe...pac pac.

Şi să ştii când să zici stop.

După 30 min.: S-o facem latăăă, încă o datăăă...niciodată n-am mai dansat pe Bănică, apăi în birou...singur...ca ceva natural a venit. Din interior :). Cum îl transformă ăstea pe om în animală....:)

După nişte ore: prima iarnă fără sesiune din 2002 încoace. Emblema zilelor de joi şi vineri: mestecenii de pe partea cealaltă a intersecţiei. Îi vezi şi ştii că este, va fi şi poate fi bine. Emblema nopţii de sâmbătă spre duminică, atunci când te întorci acasă: alţi mesteceni de pe partea cealaltă a altei intersecţii. La fel. Şi dacă e şi un pic de lună, şi mai bine.

Closure

Hm, nu a fost atât de rău pe cât mă aşteptam azi-noapte...cu pepsi, cola şi pasiunea reînnăscută pentru ce fac (de obicei mă apucă de joi) m-am ţinut destul de treaz toată ziua. Am lăsat-o mai uşor cu demenţa care mă apucă din când în când. Aseară nu ştiu ce a fost, de la bună-dispoziţie menţinută toată ziua şi provocată de simpla eye-to-eye vedere a unei feţe, continuată cu două berule şi dormitat precedat de vorbărie hiperactivă, la posomorâre disperată insomniacă. Dar probabil de la beut. M-am îmbibat încet-încet şi de la o vreme parcă nu mai dorm aşa dulce cu alcoolu' în sânge. Mă apucă căldurile, gândurile neconfortabile...nu numai berea te ameţeşte.
Acum ascult de prin soundtracku' Scarface, surpriză, foarte fain. Au adunat nişte gagici cu voci de nota 10 şi melodiile sunt...a, uite o chestie pe care au furat-o maneliştii...sau 3 sud est în anii '90? nu ştiu. Au feel-ul ăla cheap-classy de anii '80. Ca ''The Main Thing'' de la Roxy Music, pe care tot îl prind pe la vh classic, care e euro-cheap-classy, în stil Berlin-Paris. Îmi aminteşte de francezii ăia de serial din anii '90. Ce serial era ăla? Unu' cu Nadine, Nicole, ceva cu N, comedie, şi mai era ăla cu Vânătorul de capete sau ceva...iar eu citisem broşurile cu submarinul nu-ştiu-care nemţesc şi ştiam deja de vânătorii de capete, cei originali...
Apropo. Primele 3 filme pe care le-au dat ăştia la tvr după Revoluţie (cronologic):
1. Un film de şi cu Sergiu Nicolaescu boxer - tot Berlin-Paris '80 cheap (mai puţin classy)
2.Dictatorul
3.ET

q iz me favrite letter...but i'll keep to me blacksmithin'

Bag freza, că-i doi (nu două, huo!) şi io tre' să mer' dimineaţă la fabrică!
draci fătaţi!!!
cum mai citesc io regulamente de ălea psihedelice cu matematică şi fără să-mi cadă capu' pe...pe ce mi-o cădea capu'!! aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
downward spiral of
muieţi's posmagii?
tu nu, că batman, batman!
....

O dau în diverse. Puţin. Şi dublu.

Voiam (sau e ''vroiam'' ? sau e amândouă? şcoală, ce m-ai învăţat?!) să scriu pe aici un post în stil de ziar economic, financiar şi alea, dacă tot am văst că-i plin de analişti şi dădători cu părerea la teveu. De fapt l-am scris, dar l-am şters, că am zis că n-are rost să o dau în stilu' ăla, cât timp nu mă plăteşte nime'. Bine, tot penibil m-aş simţi uneori să scriu aşa, chiar dacă m-ar plăti .
Mdaaa, era despre cum vreau eu să vorbească ''els politics'' (sună mai bine şi mai ''petit'' în limba asta) în campania electorală, asta care vine şi toate restu' - generale, nu locale - despre fundamentele economice ale României şi ce-şi propun la ele. Ştiu că au obiective, mai ales când ajung la putere, că vor să le iasă indicatorii atât şi atât, dar arată a lipsă de interes şi când nu vorbeşti de chestiile astea, nu doar când nu te ocupi de ele. Şi când vine turbulenţa de pe pieţele financiare internaţionale, adică oamenii ie hipersensibili cu banii lor, ţi-o iei în barbă mai mult decât în mod normal. Pe lângă că sunt bune, dacă sunt bune, la aderarea la euro şi chiar aşa, de capu' lor. Că tot am zis cuvântu' ''normal'', am mai auzit o prostie: că cică euro la 3,1 era anormal, nu căderea de acum. De parcă e normal să-ţi iasă bani din ţară şi anormal să-ţi intre. Păi băi, ălea-s fonduri speculative! Aşa că dacă au intrat au avut motivele lor, de speculaţii, şi dacă au ieşit, au ieşit că nu le mai convenea să stea. E normal.
Şi toate astea că am văzut că am mai puţini euro dacă-mi transform leii. Şi că mi-a scăzut salariul, în euro, cu nişte zeci. Astă-vară era invers, da' acum mă intere' şi pe partea astalaltă, că-s subiectiv. Da' totuşi, lasă să varieze mai puţin şi dacă-i de bine, zic io înţelept şi modest, pus la respect cu lăcomia.

La locale sunt şi fundamente, şi asfaltu'. I altceva.

Auguri!

Despre lamentările omului

Într-o zi binecuvântată de la Bunul Dumnezeu, vă scriu pentru a vă da de seamă că am speranţă că voi fi sănătos, încercând să duc o viaţă curată şi liniştită, asemenea de dulce şi pentru nevoile sufletului, deschis către cele rânduite de Cel ce este păstorul nostru în această viaţă.
Fără reproş pentru un oarece exhibiţionism şi cu rugămintea de a-mi ierta la rândul meu ceea ce ar putea fi o necuviinţă şi o deranjare a intimităţii vieţii interioare a unuia dintre noi, vă voi înfăţişa gândurile pe care acesta le-a pus pe hârtie,într-un ceas de slăbiciune în faţa unei poveri, văzută astfel de cel care cu bunătate a fost ferit de greutăţi mai mari:

''Pauză.În aşteptarea şedinţei.2.44 p.m..09.01.2008.

E tot mai greu. Au trecut aproape 26 luni, 24 de luni aici în birou. Nu mai pot, vreau o schimbare, vreau să mă fut în ea de treabă. De asemenea, aş mai fute pe fata blondă şi drăguţă de la Redal. Mmmm. Ce bunăciune. Şi mai era una, brunetă, dar a plecat mai demult. Poate lucra acolo doar în timpul vacanţei. Astalaltă...oricum, ce bunăciune. Bunăciune - şi de cunoscut mai bine nu doar de futut. Atât de bunăciune. Să nu mai zic de colega care a plecat acum vreo nouă luni - băi ce şansă ratată. M-am trezit exact la t+1. Dar poate, cine ştie...adică măcar ştiu unde a plecat. Obsesiile astea care nu mă lasă să văd ce e lângă mine...foarte bună obsesia, dar cam greu de dat de ea în ultima vreme. Mii de kilometri şi altele...
Off we go in 5. Şi după aia încă puţin, încă puţin...soarele ăsta mă bate în cap, mă adoarme. Vreau să plec, vreau ceva frumos. Şi să stau pe malul râului, ca la pescuit. Şi pământul să fie cald şi soarele ca acum. Dar în libertate. Încă puţin şi acasă. Cât e o oră jumate +? nimic. Imediat trece.
Gata, destul 10 minute de aberat. Somn uşor. ''

Închei ştiind că astăzi, joi, omul nostru şi-a mai revenit. Nu pot să nu remarc faptul ce mi s-a confirmat de atâtea ori, revelat şi de creaţiile cinematografice, de televiziune şi literare, cât şi de diverse articole din reviste şi publicaţii specifice erei în care trăim, conform căruia mintea acelor bărbaţi aflaţi în momente de neocupare cu alte treburi alunecă inevitabil înspre ceea ce este actul de împreunare, comun, într-o formă sau alta, tuturor vieţuitoarelor.

Recunoaşteţi melodia!

Îmi place muzica lui Purcell de mult timp, dar n-am ajuns să ascult mai mult deodată, până zilele astea. A început că tot dădea pe timpuri Muzzik un film despre el.

Duminica dimineaţa a fost pe urmaşul lui Muzzik, Mezzo, un fel de maraton Handel şi Carissimi. Fain. Din una în alta, hai să ascult şi Purcell, dacă tot mi-a venit cheful. Şi cum ascultam ieri ''Fairest Isle'', prelucrată mai modern pentru un film (cre' că chiar ăla), zic, stai puţin, asta îmi aduce aminte de, seamănă cu...dar nu căutasem niciodată ce muzică e, că dacă Ludwig Van, Ludwig Van, am hotărât că toată muzica e Ludwig Van.

Deci:

Sibiul din vis I - Sud-Vest

Sibiul din vis... prinde formă uneori când temperatura camerei depăşeşte nu ştiu câte grade...când devine necomfortabil de cald. Alte variante, care apar la temperaturi mai suportabile, sunt mai apropiate de realitate, mai plăcute, mai civilizate, dar nu atât de complete.

De fapt nu este vorba de tot Sibiul, de ''interior'', ci doar de margini. Este un Sibiu care este cartografiat şi explorat cu fiecare vis care se desfăşoară pe fondul lui.

Păi să încep cu 1. Sud-vestul: cartierul Turnişor, fost sat săsesc care acum face parte din oraş. La nord-vest (după zona industrială, aeroport) este vecin cu nişte câmpuri destul de golaşe, care se întind până spre nord, către drumul spre Mediaş şi dealurile din care face parte şi Dealul Guşteriţei. La sud-est, tot câmpuri agricole, de fapt lunca Cibinului, până la calea ferată spre Alba şi dealul pe care se află Calea Poplăcii, Valea Aurie şi pădurea Dumbrava (Dealul Poplăcii?).

Sud-vestul din vis: la nord-vest nu sunt câmpuri, nu e platou. Zona industrială, în măsura în care există aici, este împinsă la vest, către drumul spre Ocna. Până la ea, cartierul, mai pitoresc şi mai rural-tirolez decât acum, urcă pe coastele unor dealuri acoperite parţial de păduri. Cam ca cele de pe stânga drumului, când mergi la Curmătură, pe drumul la Păltiniş. Vremea e de obicei frumoasă aici şi mă bucur când văd zona asta, de departe, dinspre oraş. Am o panorama bună şi datorită zidului ciudat, de lemn, în stilul vechilor fortăreţe din pădurile Rusiei, ridicat printre case, blocuri şi alte clădiri, la o distanţă oarecare între Turnişor şi Centru. Zidul nu e făcut să separe sau să apere ci mai ales pentru asta: să te plimbi pe el şi să admiri priveliştea.

Câmpul din lunca Cibinului: rămâne câmp, acoperit uneori (sau parţial- nu mi-am dat seama dacă e vorba de diferenţe de localizare, de anotimp sau de amândouă) de iarbă deasă, grâu şi porumb verde, înalt, şi pe alocuri de pâlcuri de copaci, pe lângă zone mlăştinoase sau cu bălţi. Alteori e doar un câmp de pământ arat, cafeniu până la orizont. Asta mai ales când acţiunea din vis duce la explozii spectaculoase în zare. Atunci eu, de multe ori nu singur, sunt de obicei foarte aproape de linia de tren (o graniţă în toată regula a oraşului, mai ceva decât pe vremea când eram mic), mă pun pe burtă şi mă târăsc pe partea cealaltă, sigură, unde se află şi în realitate cartierul Ştrand.

Dar câmpul este mult mai periculos în prima variantă. Dacă visul mă aduce aici, este foarte indicat să o iau la fugă cât mai rapid în direcţia oraşului. Animalele sălbatice (scăpate parcă odată de la grădina zoologică) cu care te poţi întâlni sunt rare şi îşi duc traiul mai departe, în adâncurile câmpului. Groaza care te loveşte dintr-o dată, când realizezi unde te afli şi că nimic nu te protejează, că eşti în câmp deschis, vine când îi simţi. Aproape sau în depărtare, nu contează. Contează doar că poţi să-i simţi.

Tribul, secta, de semi-oameni palizi, îmbrăcaţi cu rânduri de robe albe şi gri, cu capete acoperite, îţi poate pune întrebări, îţi poate promite justiţie. Dar, încet-încet, îţi dai seama că pentru ei nu contează decât tortura. O simţi întâi psihic, apoi fizic, până când asta este tot ce rămâne. Ochii lor sunt goi şi dacă la început îţi faci iluzii că lipsa unui suflet care să se oglindească îţi promite un tratament impersonal, corect, o să afli că ascund ceva-ul care îi defineşte, infiltrat în toată fiinţa lor: să te doară, să fii al lor, să nu mai exişti.

Iar când, nu ştiu cum, reuşeşti să scapi, îi vezi cum vin înspre tine şi, cu un calm rece, care îţi dă fiori pe şira spinării, îţi spun că este mai bine pentru tine să rămâi. Şi aproape te conving.

Dar scapi. Şi deseori ajungi să te aventurezi în Sud-Est.

Despre nişte chelea'n pulişti din direcţia ecuatorului

Zilele astea televiziunile bucureştene înfierează în stil de anii '50 pe primarii care îndrăznesc să fie în vacanţă, în timp ce oraşele şi sectoarele sunt îngropate în zăpadă. S-a dovedit, nu-i aşa, că înlocuitorii pe care i-au numit sunt incompetenţi din naştere, se vedea cu ochiul liber, şi doar ei şi numai ei pot salva situaţia, prin prestanţa lor de mari primari şi lideri înnăscuţi, care doar ea poate pune lucurile în mişcare.Şi, vezi Doamne, primarii ăştia au talentul să-şi ia concediu tocmai când plouă sau ninge. De parcă nu şi-a luat jumătate din ţară liber între 21 decembrie şi 7 ianuarie.

Asta în loc să se concentreze pe mai mult sau mai puţin incompetenţii care până una alta sunt cei care trebuie să facă faţă problemei.

M-am obişnuit cu vorbăria asta goală, e doar un mic exemplu ăsta de mai sus, dar m-am şi săturat. Vreau televiziuni mari transilvănene, pentru că văd cum sunt tratate situaţiile astea la posturile locale şi cum se lamentează fără sens cei de la televiziunile centrale. E prea mare diferenţa culturală, sunt prea proşti cei care ajung în televiziune la Bucureşti sau, cel mai probabil, o combinaţie de amândouă.

Adică nu-i destul că majoritatea judeţelor din Ardeal dau la buget mai mulţi bani decât primesc?

Pentru asta trebuie să primim ceva bun în schimb, nu să ne familiarizăm pe calea undelor cu felul de-a fi al panaramelor sudiste. Dacă chiar trebuie, avem şi pe aici panarame, nu-i problemă, dar să suportăm pe lângă asta şi şocul cultural...

La Mulţi Ani!

Iei, s-o gătat sărbătorile recolta 2007! Nu, a fost bine, chiar dacă am cam exagerat cu multe ieri/azi, având în vedere şi condiţiile de acolo, destul cât să-mi scurtez şederea, dar mai bine aşa până la urmă, aaaaa home sweet home.

Şi, cu dedicaţie de la mine, fiul Ardealului, născut la umbra muntelui, unul din hiturile anului şi revului, ză feimăs (refrenul se urlă):